O săptămână printre măslini

După o călătorie cu avionul destul de anevoioasă mai mult datorită orarului criminal si nației pestrițe cu care ești nevoit să călătorești, ajung la Roma. După ce aștept peste o ora, căci era prea devreme pentru autobuze să vină să ridice ciudații care se scoală la ora 3 noaptea pentru un zbor de mai puțin de două ore, și după ce-mi pierd iremediabil sticla de apa cumpărată cu 2euro de la cafeneaua -abia dezmeticită si ea, ...apare autobuzul pentru oraș.

Ajung la Termini. Repede repede un capucino cu un “Cornetto alla crema”! E atât de bun încât perspectiva asupra zilei care începe se schimbă rapid! ITALIA. Dau o tură prin preajmă. Observ că locul cool unde mi-am băut capucino-ul, face parte dintr-o chestie mai mare, cu mai multe spații de servire, în genul Eataly. ... Se chemă „Il mercato”. Pe lângă cei care pregătesc sandwich-uri cu diverse brânzeturi, observ o mică brutărie care servește Porchetta, așadar comand repede o foccacia cu porchetta ca să mă tina tot drumul. E bună și are cantitatea așteptată de finocchio și usturoi. (sunt neiertător în aceasta privință, si i-as elimina din servicii pe cei care fac sau vând acea ruladă de porc fără gust si pe care o numesc Porchetta.)

Călătoria cu trenul e destul de scurtă pentru că-mi fac de lucru cu email-uri, citesc și ascult radioul în caști. Ajung în gară unde mă aștepta Mino. După câteva schimburi de complimente și mulțumiri, luăm mașina. Prima data mergem să ne cumpăram niște mănuși, apoi deoarece era momentul, ne oprim la o sopresatta si finochiona. Ca sa alunece, “-Un Chinotto cu portocala pentru mine și o bere Moretti roșie pentru Mino, prego”. Ne facem curaj și plecăm pâna la hotel să mă schimb și ... la treabă.

În grădină totul e amorțit, si lumina, puțin gălbuie, si temperatura, dar parca și toamna cu totul. Fac cunoștință cu ceilalți pieptănători de măslini. Sunt rude și vecini de ai lui Mino... vreo 4, 5 nu știu exact și le uit numele aproape instant. Așa sunt eu. Rețin figurile însa numele se lipesc foarte greu. Mai puțin unul, pe Cezare (probabil datorită istoriei)! Are ochelari de „geek” și începem repede o conversație despre o pasiune comună. Mountain Bike-ul. Restul zilei din care nu mai rămăsese foarte mult, se consumă repede și plec la hotel să mă pregătesc pentru cina oferita în “cinstea mea” de Nicoleta, deși știu clar, ca defapt e în cinstea Alexandrei. Ea fiind persoana care cu câteva luni înainte a intrat în gratiile Nicoletei, care acum are bunăvoința și generozitatea de a ma invita, împreuna cu Gigi, Mino, Donatella și alți încă 4 prieteni la o cina de toamna în bucătăria splendidei ei case.

Ajungem pe rând și ca de obicei ne îmbrățișăm cu toții, apoi în jurul unor platouașe cu gustări și cu paharele de șampanie în mana ne facem “update-urile”. Atmosfera joviala ne pregătește pentru deplasarea în bucătărie! Am mai fost la cina la Nicoleta dar am mâncat în salon. Trebuie să spun că aranjamentul din bucătărie e mult mai cordial si mai cald... O masa aranjata splendid în perfectă armonie cu restul bucătărie la limita rusticului cu modernul! Sunt așezat fără niciun merit în capul mesei și mă conformez ca să nu creez valuri... Nicoleta însăși ne servește cu “Tortellini al brodo”, niște minuscule opere de artă umplute cu carne de vita absolut delicioase îmbătate în sucul propriu, adică supa în care a fiert pentru multe ore, carnea din umplutură. Mă gândesc repede la discursul lui Massimo Bottura vis-a-vis de tortellini și cantitatea lor. Ar fi un omagiu dacă am fi mincat doar 8, dar cind primesti peste 40, te simți în vârful barocului culinar al pastelor făcute în casă! Asa cred ca ne-a făcut să ne simtim Nicoleta în acea seară, 12 regi ai tortellinilor în supa. 12 apostoli ai barocului pastelor. A urmat apoi unul din acele feluri de mâncare pe care mulți gurmanzi ai “confort food-ului” l-ar alege ca ultima masă înainte de sfârșitul lumii: Bollito Toscano cu sos verde „cime di rappa”, cartofi la cuptor și maioneză “marca Alby” (care are o culoare incredibilă, un galben verzui electric, precum al mingilor de tenis de câmp, datorită uleiului nou de măsline). Primim pe rând un asortiment de cărnuri fierte lent într-o supă îmbogățită cu legume, dafin și piper: puțina limbă, puțin cotlet, puțină ceafă... Toate se topesc împreună cu sosurile și cartofii cu rozmarin într-un “lied” al toamnei dulci, în care doar culoarea frunzelor trădează vara îndărătnică. Împletite cu discuți în grupuri a câte 3, o sorbitură de vin roșu, apoi râsetele la o glumă spusă în gura mare, bucatele și timpul se scurg fiecare la locul lor eliberând masa pentru desertul pe care l-a pregătit Gigi. “Dolce di Pane”! Un fel de budincă aromatizată cu un sirop particular și fructe confiate. Aflu de la însuși Gigi că are și Courvoisier. Bineînțeles că nu se termină aici... Apare și înghețata (fistic, ciocolată neagră, alune, vanilie) dar și cafeaua. Tipică pentru o cină târzie, doar în Italia.

Ne mutăm iarăși în living pe canapele pentru un digestiv și încet, încet în depănările diferitelor povești ale fiecăruia, lumea se pregătește de plecare și cu îmbrățișări și mulțumiri repetate, ne retragem fiecare acasă spre propriul pat pentru a ne încarcă bateriile telefoanelor și pe cele proprii.

Duminica trece repede cu o tura la „Il Tripaio” pentru un sandwich cu „Lampredotto” (care, se merita precizat, este o partea mai musculoasa din stomacul vitei, fiartă într-o supă cu legume si plante aromate), apoi pe o vreme mohorâta, mergem să ne reparam la niște băi Romane... defapt chiar Etrusce. Ne bălăcim și ne relaxăm până seara, apoi ne întoarcem în oraș unde ne întâlnim cu gașca de prieteni și mergem la L'Argania, trattoria lui „Il Toppo”, personaj pe care l-am cunoscut cu ani în urmă când am început să vin pe aici. De câțiva ani, fiul lui are grijă de loc, căci „bătrânul” s-a retras și privește totul de acolo de sus... Era mare figura, și de fiecare dată se povestește la masă despre el! În special Mario -”Il Geometra”, are povești interminabile cu el. Era un Personaj, iar locul are încă amprenta lui! Se mănâncă întotdeauna bine.

Cârnați adevărați, Coniglio in porchetta, Bacala e cecci, ouă cu trufe, porcini, Fegatelli, ce mai, tot tacâmul! Vinul roșu curge, la fel și voia bună, împletită cu povești despre ce am mai făcut fiecare. Ne despărțim în fata restaurantului (după ce unii au fumat) într-o ploaie aproape „de vară”, și fugim satisfăcuți spre casele noastre pentru a începe o nouă săptămână.

Mă trezesc cu o oarecare ușurința și mâncărimi pe spinare, asemeni unui puști care pleacă prima dată în excursie cu clasa. Reușesc sa iau micul dejun în grabă și mă întâlnesc cu Mino care mă aștepta precis ca un elvețian în lobby. Plecăm la treabă. După o mică introspecție a copacilor din grădină, Mino decide pe care măslin să ”sărim” cu plasa și pieptenul. Înainte de toate, trebuie să aranjăm plasa împletită sub fiecare măslin, apoi cu multă hotărâre și determinare ne apucăm de tras măslinele de pe crengi cu ajutorul unei mini-greble galbene. Observ că nici forma, nici culoarea nu sunt întâmplatoare. Se vede că în decursul multor ani și prin folosirea îndelungată, aceasta s-a perfecționat si a ajuns să aibă forma și culoarea perfectă! Galbenul se citește foarte ușor printre frunzele verzi și măslinele negre. Începem o mica discuție despre “potatura” măslinilor, adică despre tunsoarea lor. În scurt timp și datorită practicii ,înțeleg despre ce-mi vorbește. Măslinii trebuie tunși în așa fel încât să-și dezvolte crengile și rodul pe exteriorul ramurilor dar nu pe înălțime. Deși avem și folosim scara, mi se explică că ideal ar fi să culegi toți măslinii din picioare, fără să fi nevoit a te cocoța în vârful unei scări. Aflu diferite detalii importante. “Deși sunt mai rezistenți decât nucii, când rezemi scara de copac, aceasta trebuie să fie întotdeauna sprijinită pe ambele capete ca să fie cât mai stabilă”.

Principala teama este vremea despre care toate previziunile ne dau vesti teribile! Orice ar fi, trebuie să lucram cât mai mult în aceste zile, deoarece avem doar patru la dispoziție. Abia acum realizez că vineri va fi sărbătoare, deci nu se va lucra, asa că trebuie să tragem tare cu culesul până atunci, printre norii negri care ne amenința neîncetat.

După câteva povești despre măslini politică și vecini, o ploaie (e adevărat, anunțata) ne obligă să mergem în căutarea unei gustări. Gustare care se transformă într-o mică excursie pe străduțele satelor din jur, până la o așa zisa “Panificeria” pentru un sandwich. E un loc minuscul, într-o vale umbrită înmuiata de ploaia mocăneasca, dacă se poate spune așa în Toscana... E o casă veche și locul e înțesat de “prosciutti” atârnați pe galantarul din spatele tejghelei. Alături, pe niște rafturi, o selecție de pâini toscane nesărate, crescute cu maia tronează deasupra selecției de salamuri tradiționale. La coada, deja sunt doua, trei persoane cărora li se pregătesc sandwich-uri. În așteptarea unei decizii, intră o italiancă mignonă brunetă și foarte activă, care ne anunță că și Trattoria din spatele casei e deschisă! Ce să mai! ...Oricum plouă, asa că hotăram să facem un upgrade de la sandwich-uri la un prânz „cum trebuie”. La o singură masă, cineva făcea plecăciuni înarmat cu furculița în fața unui platou cu „paste fate in casa al ragu”. Deja se preconizează ceva bun tare! Ca printr-o minune și eu și Mino comandăm același lucru, destăinuindu-ne afecțiunile similare fată de “Picci ala Nana” dar nu înainte de a servi câte un „platouaș” cu minunățiile de le-am văzut afișate în bodega din față pentru sandwich-uri. Totul e minunat. Prosciutto Casentino e de neegalat, la fel și Finochiona! Pastele sunt delicioase, îmbibate într-un sos cu carne de rață și cu ficăței, tipic acestei zone. Încheiem cu „Zuppa inglese”, făcuta pe loc, puțin călduța, delicioasă, turnată peste un pișcot siropat cu Alchermes (un lichior roșu electric, specific zonei și el). Treaba e clară. Mino pare că a făcut o înțelegere cu gestionarul ploii, căci după ce fumează o țigară, stropii se opresc și o luăm spre grădina nostră de măslini. Aceasta e pe un mic deal, lângă casa lui, și de aici se vede toată valea dinspre Arezzo. Aceasta e Toscana cu chiparosii ei Leonardieni... Dupa scurta ploaie care ne-a îngăduit să ne îmbrățișam prânzul, vântului calda uscat frunzele dar și măslinele rămase pe plasa de sub arbori. Restul zilei evident că ține cu noi și ne lasă să lucrăm cu mult spor. Finalul zilei de lucru e apoteotic, deoarece avem un măslin super plin, din care adunăm o cantitate uriașă! Satisfacția e pe măsură. Măslinele sunt grupate pe crengi ca strugurii.

Pe la ora 05:00, ziua începe să se amestece cu pâcla gri-albăstruie a norilor închiși. Gata! Hotărâm că ne trebuie un aperitiv! Doar aici și în Spania oamenii au astfel de preocupări în mijlocul săptămânii. De aceea sunt și cei mai frumoși de pe pământ! Dăm o fugă la o bere roșie Moretti si un Crodino cu portocală. E timpul să hotăram unde mâncam. De obicei asta se întâmpla în prima parte a zilei, însa noi am fost prea ocupați azi... Descoperim încă o data că e luni și prin urmare, majoritatea restaurantelor sunt închise. După o serie de telefoane cu final eșuat și o căutare pe Google, îmi rezultă că ar fi deschis „Il Cantuccio”. Incredibil! E restaurantul meu și al Alexandrei favorit. Rezerv repede o masa.

După o fugă la hotel unde mă primenesc, ajungem la cină! Atmosfera din subsolul unde e restaurantul e caldă, de toamnă. Miroase divin și a vin. Alegem o masă mică în mijlocul localului. Iau inițiativa și o abordez repede pe „Signora:-Aveți Porcini? -Tocmai s-au terminat dar așteptam din clipă în clipă să ajungă unii noi!” Super! Comandăm de băut, și... pana sa ne hotărâm ce luăm de mâncare, ajunge și știrea. „-Au sosit Porcini!” Pare totul „aranjat”, și cu multă mulțumire comandăm Crostini con salsicia cruda, L'isalata di carcioffi crudi con parmigiano, apoi Ribolitta, Zupa di cecci al rosmarino si Porcini trifolatti. D e v i s! Trebuie să spun că hribii la tigaie gătiți ca aici, ne exista nicăieri pe planeta. I-am mâncat în o sută de locuri, i-am și gătit dar niciodată nu ies cum ies la „Il Cantuccio”. Apoi feliile de pâine toscana cu umplutura de cârnat proaspăt, sint o bombă de încântare, pentru că toată bogăția cărnii sărate cu usturoi și vin roșu se întâlnește cu dulceața pâinii nesărate tipice zonei și prin acel contrast-chemare dau naștere unui gust perfect echilibrat, al fermei sănătoase din inima Italiei. Aș putea vorbi mult despre astfel de subiecte dar mă opresc...

Marți dimineața, încerc o alergare. Nu-mi prea ies decât vreo 3-4 km...

Ma întâlnesc cu Mino după un duș și o cafea și urcăm pe deal printre măslini. Ne organizăm cu sculele, pieptenul, plasa, cleștii de tuns buruieni și crengi... Luăm totul și ne pregătim de o zi plină. Norii par mai îngăduitori azi. Mino îl cheamă prin telefon și pe Cesare, vecinul lui geek, MTB-istul. Între timp sunt copleșit de mesaje cu invitații la cina pentru miercuri seara, de la aproape toți prietenii noștri. Mi-e imposibil să ajung la toți și trebuie să-i refuz frumos... Nu prea știu cum... asa că pană la urmă, o las mai pe seară că aveam multă treabă și ploaia stătea după noi! Sunt într-adevăr copleșit de amabilitatea lor. Lucrăm cu plăcere cam încă 3-4 ore pană se aud iarăși clopotele bisericii de peste drum. Ele bat în fiecare zi, însă am fost neatent la acest detaliu pană acum. Cu siguranța e nevoie de ceva timp să te depresurizezi dintr-un univers infectat cu zgomotele urbane și graba aceea care „duce nicăieri” specifica Bucureștiului. Îmi dau brusc seama că trăiesc iarăși într-o lume normala. Aceea din care natura face parte „pe bune” din clipele unei zile, cum e și normal. E ca în copilărie.

Aflăm din sunetul clopotelor că e ora prânzului, ne despărțim de Cezare pentru că el merge să mănânce acasă cu soția, însa noi plecăm la „Pan Arte” pentru un paninno. Când ajungem acolo, platoul cu paste din vitrina imi face cu ochiul și comand o porție de „Tortellini con mortadela” în timp de prietenul meu Mino ia niște pește marinat... Concludem cu o cafea tipica și înainte să ne întoarcem în câmp dăm o tură până la moara de ulei (Franatoio Donati) să vedem cum stau lucrurile, și bănuiesc, ca să-mi prezinte Mino, procesul de producție al uleiului. Sunt 2 linii de producție a uleiului presat la rece. Una e cea tradiționala cu 3 pietre de moară care macină măslinele, apoi acel amestec se așează pe niște discuri dintr-un material împletit (care odinioară bănuiesc că era din nuiele), și care se așează una peste alta ca un tort, apoi se presează la niște prese hidraulice. A doua linie, este mai modernă și e complet computerizată. Totul se întâmpla în interiorul unei mașinării. Noi vom face uleiul în cea din urma. Mirosul e extraordinar! Miroase a... ghiciți! Măsline proaspete!

La drumul de întoarcere vad un loc splendid, ca o abație! Îl întreb pe Mino dacă ne putem opri 5 minute. „-Sigur!” Ca la fiecare subiect legat de istorie, Mino începe să-mi povestească... ca o adevărata Enciclopedie. ¨-E o abație „quattrocentesca” care are cele mai frumoase coloane din epoca târzie pre renascentista”, apoi îmi povestește despre San Bernardino care a încercat în 1425 apoi în 1428 a și reușit să-i convingă pe aretini să umple cu pietre fântâna pe locul căreia a fost construita biserica, etc. Îmi povestește despre cum se jucau aici în curtea ei când erau copii, protejați de zidurile înalte... Apoi în mașină, continuăm discuția despre ceramică și Vasele Coraline faimoase în toată lumea iar într-un final reintrăm printre măslini unde continuăm culesul până pe înserat. Discuțiile cu Mino în jurul temei măslinilor; cum trebuie tunși, de ce nu le trebuie prea mult îngrășământ, care sunt rasele rezistente de măslini dezvoltate recent de cercetători, fac ca timpul să treacă mult mai repede decât mă așteptam. La un moment dat se aude un elicopter. „-E domnul Bertelli, se întoarce acasă. Stă aici peste deal. Zboară în fiecare zi la treabă la Milano și înapoi”. Domnul Bertelli e soțul Miucciei Prada și președintele consorțiului. A copilărit împreuna cu Mino, după cum aveam să aflu mai târziu.

Rutina cu aperitivul și pregătirea de cină se repetă și pe la ora 08:00 seara ne dăm întâlnire în fața hotelului de unde plecăm cu mașina spre San Sepolcro, special pentru un restaurant unde o să mâncam trufe albe -e timpul lor! Drumul durează circa 30 de minute și în mare parte l-am făcut pe bicicletă, asa ca ma simt puțin mândru în sinea mea, dar nu fac caz... Mino e un vechi client al locului, deoarece cu ani în urmă avea birourile la doi pași de acesta, așa că suntem întâmpinați cu multă căldură și cordialitate. Mi-am adus repede aminte de cafeneaua noastră din Via Vigevano, unde locuiam la Milano, și în care, după o pauză de vreo 4-5 ani când am intrat revizitând strada noastră, tot personalul m-a salutat pe nume, și m-a întrebat de fiul nostru de parca nu ne văzuserăm de 2 zile. Doar pentru ca îmi beam capuccino și-mi cumpăram țigările de le ei. Cam asa sunt și oamenii aceștia. Am comandat iarăși toate bunătățile. Începând cu Tagliatelle cu trufe albe, (pe care ni le-a preparat un domn în fața noastră cu o prețiozitate, un respect și o precizie de farmacist elvețian), Porcini (sau Hribi) prăjiți în ulei, și apoi un „Tris” de fripturi diferite, cu anghinare și alte legume la grătar. Am mai încercat încă o „Zuppa inglese” ca să înțeleg mai bine cum e cu acest Alchermes. La întoarcerea spre oraș, pe bancheta din dreapta, mă gândeam cu fruntea lipită de fereastra mașinii asemeni unui copil că adun măsline într-o lume în care clopotele bisericii și elicopterul lui Bertelli punctează momentele cheie ale unei zile de muncă. Pauza de masă și finalul ei... Ajuns la hotel, mă gândeam că poate și domnul Bertelli însuși și-ar fi dorit, să adune măsline într-o lume similară, apoi am adormit profund cu acel gând pe buze...

Miercuri am reușit să prind la micul dejun un Croissant cu cremă. Sunt primele care dispar! Mino mă astepta deja pe o sofa în lobby cu câteva ziare. Precis la ora 8, cum convenisem cu o seara înainte. În mașina, în drum spre grădina cu măslini începem o discuție despre politicieni și despre cât de nepregătiți sunt! „Accesul la „social media” până la urmă a schimbat și modul, dar mai ales felul oamenilor care ajung în astfel de poziții. Asta e clar!”

A! Am uitat sa spun! Cu o zi înainte, Alexandra, soția mea, a insistat să o sun totuși și pe prietena noastră Iole și să-i spun că sunt la Arezzo, „căci dacă afla din alte surse se va supăra”... Asa că am sunat-o, dar n-a ieșit cu mult mai bine! A început repede să strige la telefon că ea e ultima fraieră din sat, cum de ea e singura care nu știa că vin, de ce nu i-am zis că vin, ca să stau la ea, etc.! În 5 minute mi-a făcut capul bostan! Pană la urmă cred, dar nu sunt sigur, că am convins-o că nu venisem în vacantă, ci la treabă și în acest fel am mai îmbunat-o.

Pe drum, Mino imi spune cu mare bucurie că în fârșit a reușit să găsească încă doua persoane care să ne ajute! „-Se pricep! Sunt albanezi, asa că știu cum e cu măslinii!”

Ajungem la treaba noastră. Ne reluăm mini greblele galbene și reîntregim echipa formată din cei 2 albanezi și Cesare, care erau deja puși pe treabă în livadă. După ce ne prezentăm, observ că albanezii au o altă tehnică. Nu pun plasa doar pentru un singur măslin. O întind pentru doi, în asa fel încât productivitatea crește prin eliminare unor timpi morți prin strângerea și întinderea plasei de 2 ori. Suntem 5 persoane așa că recoltatul bubuie. În sfârșit vremea e ceva mai frumoasă. Nu mai suntem amenințați de ploaie. Zilele acestea, pe toată coasta de vest, în Liguria și La Spezia, furtunile au făcut prăpăd! Zeci de porturi avariate, sute de iahturi distruse, o situație cu adevărat grava.

Sună telefonul. Răspund. „-Unde sunteți?” Era Iole, care, după ce-i explic exact locația, apare în peisaj cu o mașinuța roșie! Coboara cu un cos plin de sandwich-uri cu „Arista” pentru noi. Iole e un om deosebit! S-a gândit că nu am cum să ajung la ea la cină, așa că a venit ea în întâmpinare și ne-a adus prânzul în livadă! În timp ce-mi povestește cum a făcut Arista (cotlet fara os) în untură de porc că să nu se usuce, deschid sticla de vin pe care a adus-o: un Pegaso di Bolgheri 2016. Ne așezam pe câteva lăzi cu măsline, îi invitam și pe colegii noștri albanezi la un sandwich și un pahar de vin. Scena e superba! Pare varianta contemporană a tabloului „Dejun pe iarba” a lui Monet. Iole (precum Olempia) tolănita sub un măslin =dar îmbrăcată=, dedicată ca întotdeauna țigărilor ei, eu și Mino în jurul platoului cu sandwich-uri așezați pe lăzile pline cu rod. Întregul tablou prinde cu ajutorul sonorului o puternică tentă postmodernă deoarece Iole începe să ne povestească pățaniile ei cu acțiunile de la bursă. Scopul lui Iole a fost atins! Ne-a făcut fericiți! Timpul rămas după ce pleacă cu mașinuța ei roșie și pană la aterizarea domului Bertelli nu e mult, așa că tragem tare să adunăm cât mai multe măsline!

Aportul celor două ajutoare specializate din Albania e vizibil și reușim să adunăm o cantitate record pentru această zi. Aproape 12 lăzi, anevoios datorită accesului greoi de pe scări, măslinii fiind prea înalți în acest an. Mino e hotărât! La primăvara o să le tragă o tunsoare ca lumea. Încărcam totul în mini tractor și mândri că am făcut treabă bună urcăm la pas cu el până sus în grădină de unde împreună cu celelalte lăzi, le vom urca în mașina cu care mergem la moară, la presat! Totul parcă se întâmplă prea repede și ușor iar ca să punem o piedică în calea uitării, Cezare ne invită înainte de toate, să bem o bere la el. Mergem cu mare drag. În timp ce ne hidratam cu niște weissbier, ne planificăm miscările, deoarece va trebui să facem două transporturi! Hotărâm ca vom merge toți trei cu două mașini, descărcăm primele lăzi, eu voi aștepta acolo lângă ele, în timp ce ei se vor întoarce pentru restul. Zis și făcut!

Ajunși la „Frantoio Donati” rezemăm prima încărcătura cu lăzi de un perete și rupem bilet de ordine „ca la clinică”! Spre deosebire de prima dată când am venit aici, acum e mult mai liber. Înțeleg că datorită vremii dar și deoarece vineri (adică mâine) e sărbătoare. Așadar printr-un concurs de împrejurări „stăm foarte bine”. Era aproximativ ora 17.30. Avem vreo încă 6 mașini în fața noastră care trebuie să descarce. Înainte să plece cu Mino pentru a încărca al doilea transport, Cezare îmi spune să țin ochii pe măsline! CLAR!!! Rămân paznic, atent la numerele afișate cu roșu pe panoul de deasupra cuvei în care, pe rând, fiecare familie sau ferma descarcă rodul multor ore de cules. De obicei au între 400 si 600 de kilograme de măsline. După ochi, nici noi nu stam rău. Dacă o să avem 350-400kg ar fi foarte bine, mă gândesc. În seara aceasta o să dau curs invitației lui Mario și a Patriciei la cină. Au fost primii care m-au invitat și le-am promis că merg încă de luni.

După vreo ora, apare și Mino cu Davide dar și cu Adriano, ginerele lui. La țanc! Mai e o mașină care descarcă apoi e rândul nostru. Trebuie să spun că vărsatul lăzilor cu măsline în cuva-cântar e cea mai ușoară muncă din lume în acest moment. „Rapidissimi”, golim 29 de lăzi! Dau fuga repede în încăperea de dinăuntru ca să văd cântarul și să fac o poză. 572Kg! Așa da! Ma întorc la Mino! E vădit mulțumit! Zarurile au fost aruncate! Cam asta e! Mulțumiți ne strângem mâinile. Davide se oferă să mă arunce repede la hotel ca să mă pregătesc de cină. Ajungem destul de repede, povestind despre automobile.

În fata hotelului realizez că trebuie să iau o sticla de vin. Din fericire magazinul de vis-a-vis e încă deschis. Impresionat de vinul lui Iole, merg tot spre un Bolgheri. Pentru flori nu mai am timp. E deja ora 08:00 și magazinele s-au închis. După un duș rapid, mă îmbrac și cu planul de dinainte gândit, cer una dintre bicicletele de la hotel pentru clienți. Cobor cu un angajat la subsol și după o scurtă verificare observ că bicicleta oferită mie nu are aer. Facem rost de pompă si umflu rotile. Plec încovoiat pe o bicicletă mult prea mică pentru mine, dar e OK. E noapte. Noroc că am lumini!

După o plimbărica de 10-15 minute ajung la Mario care ma întâmpină ca să punem bicicleta la loc sigur în scara blocului. Urcăm cu un lift îngust și modern. La intrare mă îmbrățișează Patrizia și Laura cu prietenul ei. Casa lor e foarte intimă! E caldă, e practic o mansardă foarte chic, asemănătoare cu cele întâlnite la Milano, sau la New York. După o tura ghidata, ne adunăm în jurul mesei frumos ornamentate. Toată cromatica atmosferei din leaving e în jurul unui gri și verde închis de China, lemnul roșiatic și arama, probabil de la mobilier. Nu știu exact dacă e reală, însă asta e amintirea atmosferei în capul meu acum... Acum îmi dau seama că eram destul de excitat de întâmplările ultimelor ore și nu eram prea atent la toate detaliile. La masă ni se alătura fiul lor Lorenzo care, încă o dată, mă șochează ca și astă vară, cu cât de tare poate să semene cu Petru, fiul nostru. De la gesturi, felul în care râde șmecherește și inteligent, până la expresii și simțul umorului, totul e identic. Laura e la fel, parcă ieri ne-am fi văzut ultima dată! Facem glume, încercăm uleiul lor nou și Patricia, după ce ne „fura” din fata brânza și strugurii, ca sa nu ne umplem, începe să ne „lovească” de la bucătărie, mai întâi cu o supa groasă de ciuperci, simplă, toscană, dar extrem de aromată în sinceritatea ei de pădure. Apoi servim niște cârnați suculenți răsuciți într-o mică glazură de vin rosu cu ceapă caramelizată, lângă care, pentru că e toamnă, cartofi la cuptor cu rozmarin și un piure de „cime di rapa”, stropit cu putină lămâie și „Ulei Ignorant”(asa l-a denumit Mario). Da, e totul perfect, mulțumesc de întrebare... Povestim despre măslini și despre experiența lor de anul acesta la culesul lor. Reconfirm faptul că-mi pare rău că nu am ajuns să-i ajut și pe ei anul acesta, dar „Nu-i nimic, ne organizăm la anul.” Trecem rapid la deserturi unde talentul Patriziei e deja cunoscut, așadar, avem o tartă de mere, brownie, panforte, smochine confiate si torroncino.

Între timp primesc un mesaj de la Mino, care mă anunță că au intrat măslinele noastre în producție și pe la 12 noaptea ar trebui să înceapă să curgă uleiul. Leonardo iese în oraș, noi mai rămânem la povești, apoi, bem o cafea și Mario propune să dăm o fugă la „Frantoio” să prindem „live” momentul în care începe să curgă uleiul. Propunerea lui pica mănușă, însa nu aș fi îndrăznit să o propun eu. După mii de pupături, ne despărțim de restul comesenilor și plecăm spre moară.

Ajungem cu 3-4 minute înainte să înceapă să curgă uleiul. Îi întâlnim pe Mino și Adriano în ușa morii, povestind probabil chestiuni de familie (așa mi-am imaginat). „Giusto in tempo ragazzi!” se aude vocea lui Mino. Intrăm, după ce-și arunca țigara și ...în sfârșit curge aurul verde! E un sos de măsline, nu pare ulei! E verde electric, probabil și de la reflexele inoxului pare întradevăr fluorescent! Facem glumițe între noi, cu o satisfacție copilăroasa. Îmi frec mâinile de mulțumire în gând! În realitate fac fotografii. Mino gustă uleiul direct de la sursă cu degetul mic. Îmi face scurt cu ochiul în semn că e bun! E o experiență minunată pe care vreau s-o repet! Începem să facem calcule despre procentul de ulei pe cantitatea de măsline. „E bine”, spune Mino.

Toată această poveste cu făcutul uleiului, nu e deloc rezonabila comercial, din multe motive. E nevoie de mult efort ca să tunzi copacii, apoi se găsește foarte greu forță de lucru pentru cules, așa încât la final efortul pe care-l depui pentru acele câteva kg de ulei e prea mare și nu se reflecta în cost nici pe departe, însa oamenii continua să-și facă uleiul ca să continue tradiția, și ăsta e un lucru fantastic! Mă gândesc însa că până la urmă, tradiția e adevărata valoare a unei nații.

Până la final umplem aproape 2 butoaie de 50 de litri. Mă întorc cu Mario la ei acasă de unde îmi recuperez bicicleta, apoi plec spre hotel prin liniștea unui oraș liniștit îmbibat în culoarea portocalie a felinarelor stradale, mulțumit că ne-am încheiat treaba pentru care venisem.

Mă trezesc „pus pe fuga”. Trag de mine puțin și ies pregătit să alerg într-o ploaie mocăneasca cu accente torențiale o data la 10-15 minute. Nu e prea plăcut, ce să zic. Am studiat pe Google maps împrejurimile și am ales să alerg într-un parc din apropiere. Chiar în fața clădirii Carabinierilor. După ce prind vreo doua dusuri de ploaie de care vorbeam mai sus, mă fac ciuciulete dar reușesc să alerg vreo 9 km. Fac un duș și ma asez in fata unui mic dejun bogat. Îmi dau întâlnire pe la 11 cu Mino și plecăm linistiti spre un loc special ca să mâncam Bistecca alla Fiorentina, pe niște drumuri locale, discutand despre istorie. Îmi povestește despre zonă, despre cum au făcut colmatări și au colectat râurile din toată valea respectivă Romanii. Ne oprim la un dig să vedem. E impresionant. Ca de fiecare dată când ești lângă cineva special care îți explică, locurile se schimbă, prind altă formă, sensuri noi, pe care inițial nu le observai. Îmi arată și-mi povestește despre casele Leopoldine. Ne plimbăm pe străduțele înguste dintre sate încă puțin, apoi, intrăm pe autostradă o bucată mică pană la o ieșire spre Florența unde se afla restaurantul pentru care am venit!

Afacere de familie, „Osteria de Giusti” e plină ochi de cupluri și familii cu copii mici și mari, care râd, plâng, se joacă pe telefon sau aleargă printre mese. Noroc că am rezervat masă. Ne interesăm de bistecca, și băiatul vine cu bucata crudă ca să o vedem. E cum trebuie. Are vreo 5 centimetri grosime și hotăram că e suficientă pentru amândoi, apoi comandăm pastele: eu gnocchi cu ragu de rata, Mino papardelle al cinghiale. Apoi împreuna cu Bistecca, niște anghinare excelente înăbușite cu usturoi și roșii uscate. Carnea e moale și gustoasa. O primim tăiata feliuțe, cu un strop de ulei nou pe deasupra, și mult piper proaspăt măcinat. E clar, e festinul nostru. O super porție de mâncare după care, deși super mulțumit, cer și un „autograf” sub forma unui tiramisu. Și o cafea.

Cu mulțumirea unui alt lucru bine făcut, ne întoarcem la mașină și plecăm agale spre Arezzo, făcând o oprire la Civitella della Chiana, povestind despre monumente și valorile lor lăsate în paragină într-o Italie care îmbătrânește și în care imigranții care iau locul populației au resurse financiare limitate.

Ne întoarcem spre orașul strălucitor cufundat într-un amestec de întuneric și pâcla de toamnă. Ne mai oprim la o mică cafea, apoi mă lasă la hotel unde, după ce-mi rezolv niște cumpărături, adorm târziu, fără sa mai cinez.

Vineri dimineața mă scol greu, aproape că pierd micul dejun! Îmi strâng lucrurile, fac check out și ies în fața hotelului de unde mă recuperează iarăși Mino. Mergem la el în garaj să împachetăm niște ulei ca să-l trimit în țară. Rezolvăm cu ușurința chestiunile administrative și trimitem pachetul, după care, ne oprim la o cafea la „Le cattive abitudini”. Locul îmi trezește amintiri plăcute de astă vară când am venit la 4 dimineața cu prietenii după o petrecere să mâncam croissants proaspeți abia scoși din cuptor. După cafea, afară la o țigară, continuăm să povestim un subiect început cu o zi înainte, legat de modul în care enzimele transformă moleculele de gluten, intoleranta și cauzele ei, despre multinaționale, Institutul de panificație de la Torino, și altele.

Plecăm până la urmă înapoi acasă la Mino să probăm uleiul.

Intre timp, de dimineață, a mai făcut niște mici achiziții pe care le întinde pe masă. Putin prosciuto casentino, putină finochiona, niște salam cu piper, un pecorino bun, măsline taggeasche și niște foccacia cu maia. Dar înainte să ne înfruptăm din toate, probăm uleiul. Turnându-l pe o bucată de foccacia, aproape ca într-o rugăciune îl întreb pe Mino cum i se pare ca a ieșit. Și ca într-o spovedanie, îmi spune că după părerea lui care are un „palat gustativ deosebit” uleiul de anul acesta are vreo două defecte! 1. Au fost cam multe frunze care au impregnat o aromă particulară care însă dispare după câteva zile, și ... 2. Îi cam lipsește un soi de măsline din blend-ul de 4 care ar face uleiul tipic de Val di Chiana atât de particular. Eu râd și mi se pare că sunt la mii de ani lumina în stare să percep aceste detalii. Mi se pare excelent, dar nu doar atât. Este excelent! ...Și oricum, de acum încolo, orice ulei de măsline o sa aibă pentru mine un alt gust, pentru că știu cum se face.

O imbrătisez pe Franca, soția lui, apoi plecăm spre gară „furând” dintr-un copac al grădinii lor, primul cachi "vanilat" copt de anul acesta. O ultimă cafea la barul gării, apoi în așteptarea trenului povestim despre al doilea război mondial când el avea 8 ani și despre cum arăta zona aceasta a orașului...

Ne luăm rămas bun și îi mulțumesc încă o dată pentru toate! A fost o săptămâna de neuitat! (de aceea o și scriu acum). Urc în tren și după puțini kilometri sunt nevoit sa mănânc fructul „furat” pentru că era pârguit și exploda de dulceață în mâna mea.

Florin Mureșan „O săptămâna printre măslini”, © noiembrie 2018